Si frunzele danseaza…

Ca in valsurile lui Macedonski, ma cuprinde o usoara melancolie de toamna, vazand frunzele mari din vita de vie cum se ingalbenesc si cad, cei cativa ciorchini de struguri lasati “de decor” cum se stafidesc si oamenii cum se zgribulesc sub gecile pe care le-au scos parca prea devreme de la naftalina.

A fost o toamna capricioasa. Au fost zile intr-adevar minunate, in care soarele mangaia usor pamantul, alinta plantele tarzii si le zambea perechilor de indragostiti care profitau de ultimele plimbari. Dar unei zile frumoase ii urma garantat una mohorata, mult prea drastica din punct de vedere al temperaturilor. Intr-una din zilele acelea am decis eu sa aman totul, sa stau in casa, cu numeroase cani de ceai, de toate aromele, in jurul meu si sa privesc filmulete de dans ale expertilor in domeniu din toata lumea. Tot in ziua aceea mi-am amintit ca iubesc scortisoara…

La Loga Dance, scoala unde predau, au inceput cursuri noi. Satmarenii au venit vineri sa isi intinda oasele in minunata salsa pusa la dispozitie, in cautarea unui hobby care sa ii faca sa uite de zilele lungi de iarna ce sunt pe drum. Numai bine pana in vara vor invata suficient cat sa inunde plajele si sa exerseze pasii pe nisipul fin. Dar pana atunci mai este. Sper din suflet ca “bobocii” sa fie inca si mai harnici ca “seniorii” si sa creasca vazand cu ochii!

Sa revenim insa la toamna. La anotimpul acesta al melancolicilor incurabili. Mereu am crezut ca oamenii care prefera toamna tuturor anotimpurilor sunt buni. Ca sunt oameni solidari si pe care te poti baza. Pentru ca sa iubesti acest anotimp e ca si cum ai medita non-stop. Te regasesti in plutirea de dans a frunzelor ce pica, in ceata care se asterne in te miri ce moment al zilei, in tipatul strident al unei pasari care parca te asigura: “Ne vom intoarce!”.

Nu stiu cum se face, dar eu mereu ma indragostesc la inceput de toamna. Nu in nebunia verii, nu in frenezia primaverii, nu in pacea iernii. Ci toamna, dupa ce au dat toate in parg. Poate doar atunci reusesc sa am timp de mine, doar atunci imi acord ragazul de a ma concentra numai asupra mea.

Bineinteles, si toamna aceasta am un nou iubit. Vechiul si mereu noul meu partener de drum: dansul. In sublima lui imbratisare, in formele pe care le ia transpunandu-se in pasiuni, in focuri, in clape, in podea, dansul ma cucereste pentru a nu stiu cata oara. Il privesc adesea ca expresie emotionala, in dans fiind singurul meu moment de sinceritate. Spun asta nu doar pentru ca reusesc sa ma exprim liber, dar si, cel mai important, variat. O melodie ma face sa imi exprim furia, una dragostea, alta tristetea, alta fericirea, alta nici nu stiu ce sentiment, pe care habar nu aveam ca il am! In complexitatea ei, lumea muzicii latino imi ofera toate “motivele” de manifestare artistica.

Reusesc de asemenea sa asociez dansul cu socializarea. Mereu am crezut in zicala “Cu cat ai mai multi prieteni cu atat esti mai departe de moarte”. Fiind o fiinta vitala, apreciez aceasta functie a dansului de a-mi oferi motive sa cunosc oameni, sa ma manifest printre ei si sa-i privesc pe ai manifestandu-se, sa nu-i judec, dar sa-i analizez in amanunt.

Multi vin la mine si ma intreaba “Cat slabesc daca ma apuc de dans?”. Le spun “Cat vrei tu”. Pentru ca dansul ca exercitiu iti ofera mai mult decat simple repetari menite sa intareasca muschii abdominali, fesieri, ai bratelor etc. Dansul te modeleaza armonios, lucrand cu grupe de muschi pe care le descoperi doar dupa ce ai invatat piruetele-surub sau un footwork marca Tropical Gem.

As mai vrea de asemenea sa vorbesc despre functia spirituala a dansului, dar mi-e ca as spune prea putine, prea neesentiale. Voi scrie un citat, considerand ca altii au spus inaintea mea lucruri mai frumoase, pe care, daca nu le putem depasi, avem datoria a le aprofunda: “Nu stiu daca sufletul unui filosof doreste mai mult decat sa fie un dansator bun” (Nietzshe).

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Si frunzele danseaza…, 5.0 out of 5 based on 1 rating

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ